Plângi ca o fetiță! Ia uite, mă faci de râs aici….
Auzi de atâtea ori
această remarcă, că până la urmă ajungi să o crezi. Crezi că e rușinos să plângi.
Crezi că e rușinos sa fii timid sau că e rușinos să ceri ceea ce ți se cuvine.
Românii trăiesc de
sute de ani cu frică de gura lumii,
iar gura asta a lumii ne-a făcut să ne rușinăm și să ne ascundem. În primul
rând emoțiile, iar apoi faptele. Dar hai sa le luam pe rând.
Emoțiile ascunse,
emoțiile oprite din manifestare, emoțiile rușinate,
acestea nu trec doar pentru că așa le cerem! Un copil căruia i se spune de
câteva ori să nu plângă pentru ca e rușine
sau parcă e o fetiță nu va dezvolta
automat o secreție de testosteron care să-l promoveze pe culmile bărbăției
lipsite de durere și supărare. Nu, emoția nu dispare, se ascunde doar puțin.
Dar nimic nu stă
ascuns forever, iar emoțiile nu fac
excepție. Ele au însă răbdare. Așteaptă momentul potrivit. Și, mai devreme sau
mai târziu, se manifestă. Dacă e mai devreme, ai o șansă – te trezești urlând,
făcând crize de nervi, de furie, bătând, în cel mai râu caz, pe care se nimerește
în raza ta de acțiune etc. Dar măcar te eliberezi și poate-poate ai șansa să
îți accepți emoțiile ca ceva normal. Asta dacă nu intervin salvator părinții care te învață
ei cum să te comporți, și atunci o luăm de la capăt.
Daca însă reușești să le ții ascunse o perioadă mai
mare, e nasol. Pentru ca emoțiile puternice ne joacă o festă urâtă, manifestându-se
aproape întotdeauna, după multa vreme, ca boala. Cazuri sunt destule. Iar dacă
nu vorbim de boală, atunci vorbim de disfuncții de relaționare – copiii ajunși
adulți nu reușesc să formeze legături sănătoase cu cei din jur, nu au încredere
în ei, nu au prieteni; pe scurt le lipsește capacitatea de recunoaștere și
gestionare a emoțiilor, capacitate sine qua non in relaționare.
V-am speriat
destul, sper, ca să înțelegeți că nu e chiar de glumă. O glumă-două spuse pe
socoteala copilului are efecte la care nici nu vă gândiți.
Așadar, ce facem?
Uite, pentru început, învățăm despre emoții. Noi, adulții, ca să putem apoi
să-i învățăm pe cei mici.
Primul pas este
denumirea acestor emoții. (Nu te-ai fi gândit la asta, nu? 😊)
Acum, ce presupune
denumirea emoțiilor? În primul rând ca tu, adultul, să utilizezi mai multe
cuvinte referitoare la emoții (mai multe decât bine și râu pe care le
folosim cu toții de ceva vreme). Da,
există cel puțin 7 emoții principale: bucurie, tristețe, uimire, frică, furie,
dezgust, rușine. Învață-le pe astea și sunt suficiente pentru primii câțiva
ani. Pentru următorii ani, ai mai jos o imagine mai potrivita. Cu plăcere!
Ok, să presupunem
că știm deja cuvintele. Ce altceva mai trebuie să știm? Acum e pasul doi – le vorbim
celor mici despre ele. Cum? Integrate
în conversație, sau, mai bine, în poveste.
Exemplu: Iar iedul cel mic, chiar dacă tremura de
frică – fața i se făcuse albă iar inima îi bătea foarte tare – a avut idea de a
se ascunde după sobă.
Fii atent la Mihai, se pare că este foarte supărat. Cred
că se simte trist pentru că Rareș nu se joacă împreună cu el. Se gândește că
nimeni nu îl iubește…
Exemplele pot
continua, dar sunt câteva sugestii de care ar fi bine să ținem cont (și cu asta
închei, promit):
Nu
privi sau nu portretiza unele sentimente ca fiind pozitive iar altele negative.
Toate emoțiile sunt bune pentru că fiecare în parte îl învață pe copil ceva.
Este musai ca el să le experimenteze pe toate pentru a învăța să le gestioneze;
Nu prezenta anumite
emoții ca fiind rușinoase, sau, mai
rău, nu râde de ele, nici măcar în glumă;
Atunci când copilul
abia învață despre ele, denumește tu emoția și explică-i pe scurt manifestările
fizice ale acesteia;
Fă-l atent la emoțiile
celor din jur (acesta e primul și cel mai important pas spre empatie);
Nu-l întreba din
senin: Cum te simți? mai ales daca e încă mic. Întrebările directe
pot provoca răspunsuri false, inventate pe loc, doar-doar spun și ei ceva care
să merite apreciere din partea ta. Mai bine începe prin a presupune tu, de
exemplu: Te văd ca ești trist. Poate e
din cauza că te-ai certat cu prietenul tău? Lasă-l apoi să vorbească despre
asta și ascultă-l.
Nu-i nega niciodată
sentimentele (decât dacă vezi clar că se preface). Nu-i spune chestii de genul:
Nu are de ce să-ți fie frică! Nu ai de ce
să fii trist!
Discută și tu despre
sentimentele tale. Nu ești robot, iar copilul înțelege mai bine dacă vede că și
tu ai emoții (atenție, dacă tocmai te-ai certat cu șeful, decolorează puțin
limbajul înainte de a-i descrie detaliat ce sentimente te încearcă).
Nu da vina pe copil
sau pe cineva din exterior pentru sentimentele tale. Așadar, nu: M-ai făcut să mă simt furioasă. Ci Am fost furioasa atunci când… Este absolut necesar SĂ NE ASUMĂM
RESPONSABILITATEA EMOȚIILOR PE CARE LE SIMȚIM!
-
Și, una dintre cele
mai importante reguli (legată de ce am spus mai sus și detaliată în articolul
următor) – corelează emoția nu doar cu CONTEXTUL, ci și cu GÂNDUL care o
provoacă.
Expl: M-am simțit furioasă/supărată/uimită
atunci când ai aruncat jucăriile prin casă. M-am gândit că mă poți lovi cu ele
și că le poți strica. Tu le ce te-ai gândit când le-ai aruncat?
Mai sunt
multe de discutat dar le vom lua pe rând.
În încheiere sper
ca scrisul acesta cu diacritice să nu apară nasol pe browserul vostru, pentru
că dezvolt o mare problemă de sens dacă trebuie să stau așa, dezgolită de
virgule și pălării.
O zi minunată să aveți!
Cu drag, Alina
